EP 152: Schelling

Schelling încearcă să depășească opoziția clasică dintre natură și spirit. Dacă pentru Kant natura e un obiect al cunoașterii, iar pentru Fichte un obstacol pe care Eu-l îl depășește, la Schelling natura devine ea însăși spirit în devenire - o expresie vie, dinamică, a absolutului. În „Filozofia naturii”, tot ce e material, organic, fizic are o dimensiune interioară, iar în „Filozofia identității”, diferențele dintre subiect și obiect, artă și știință, devin forme ale aceleiași realități profunde. Absolutul nu e un lucru, ci o mișcare: de la haos la conștiință.

Pentru Schelling, arta ocupă un loc privilegiat. Ea nu e doar decor sau emoție, ci revelație a unității originare dintre rațiune și sensibilitate. Artistul intuiește ceea ce filozoful analizează: prin simbol, mit, imagine. De aceea, în „Sistemul idealismului transcendental”, poezia și mitologia devin nu doar complementul științei, ci forma supremă de cunoaștere a absolutului. E o filozofie deschisă spre mister, spre revelație, spre ceea ce scapă calculului.

Schelling influențează atât romantismul german, cât și gândirea religioasă și existențială ulterioară. Mai intuitiv decât Hegel, mai poetic decât Fichte, el explorează tensiunile adânci ale libertății, ale răului, ale originilor. Un gânditor al începuturilor și al crizelor, al abisului și al revelației - poate cel mai „romantic” dintre marii idealiști germani.