EP 178: Poeții blestemați

Poeții blestemați (les poètes maudits) sunt numiți astfel pentru viața lor marginală, pentru scrisul radical și pentru refuzul convențiilor sociale, morale sau estetice ale epocii. Termenul a fost consacrat de Paul Verlaine într-un volum din 1884, în care îi includea pe Tristan Corbière, Arthur Rimbaud, Stéphane Mallarmé, Marceline Desbordes-Valmore, Villiers de L’Isle-Adam și pe sine însuși. Acești poeți nu sunt blestemați de vreo putere exterioară, ci de propria lor luciditate dusă la extrem, de hipersensibilitatea care îi izolează și de nevoia de a scrie împotriva curentului, chiar cu prețul propriei distrugeri.

Cel mai radical dintre ei, Arthur Rimbaud, scrie o poezie explozivă, vizionară, plină de revelații și delir, și apoi abandonează literatura la 20 de ani. Pentru el, poetul trebuie să devină „vizionar” printr-un deranj al tuturor simțurilor. Verlaine, pasional și autodistructiv, caută muzica interioară a limbajului, dar e bântuit de excese, vinovăție și o iubire chinuitoare pentru Rimbaud. Mallarmé, mai cerebral, transformă poezia într-o artă a purității, a sugestiei, a absenței – cu o limbă care se rupe de cotidian și devine aproape magie abstractă.

Poeții blestemați nu propun doar o temă a suferinței, ci un mod de a fi în lume: izolați, inadaptați, obsedați de absolut, respingând orice compromis între viață și artă. Ei au influențat simbolismul, modernismul, avangarda – și întreaga idee de poet ca figură tragică, răzvrătită, profetică. Blestemul lor nu este moartea timpurie, ci claritatea cu care au văzut ce nu puteau trăi până la capăt.